Primele ore au rulat în tăcere. Taică-su a stat pur şi simplu acolo şi nu a scos un cuvânt dar din când în când şi-a tras nasul. Lui i s-a părut că făcea asta ostentativ. S-a gândit că bătrânul are o nemulţumire ascunsă dar nu a ştiut cum să înceapă discuţia.

Tot drumul le-a fost frig. Radiatorul maşinii probabil se stricase, şi-a întins de câteva ori mâna deasupra bordului dar cu acelaşi rezultat – în palmă simţea doar un fir de aer cald şi asta era prea puţin. Acelaşi drum ca la dus, acum i s-a părut mai greu şi mai lung.

Când a schimbat vitezele, a atins uşor piciorul tatălui său şi a auzit cum el se trage mai aproape de geam. I-a venit greu să-şi întoarcă spre el capul şi să-l privească. L-a întrebat totuşi dacă se simţea bine. Bătrânul i-a răspuns – nu.

Câmpul a stat multă vreme în jurul lor pustiu. Şi firele de telegraf păreau îngheţate. Câteva stăncuţe au ţopăit prin zăpadă, apoi şi-au luat zborul şi au trecut prin dreptul parbrizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru.

L-a întrebat dacă vroia să îi spună ce citise în dosar dar tatăl a răspuns iarăşi – nu.

Şi-a făcut atunci curaj şi l-a întrebat de ce nu vroia să îi povestească nimic. Tatăl i-a răspuns că el n-a vrut de la bun început să ştie ce scria acolo.

– Totuşi nu te-am silit să vii cu mine, i-a zis fiul.

Tatăl a tuşit scurt şi şi-a dus mâna la gură, apoi s-a foit pe scaun, şi-a căutat în palton după batistă, a găsit-o şi şi-a suflat lung nasul.

– Ai vrut să vii cu mine, nu? a insistat fiul.

O maşină din sens opus i-a avertizat cu farurile. Mergeau cu viteză mică dar şi-a zis c-ar fi prudent să mai încetinească puţin. Toată noaptea de dinainte plouase şi pe jos se formase un strat fin de polei. În curbă a simţit cum maşina se deplasează cu spatele către parapet. A întors volanul încet ca să nu derapeze şi a reuşit să se redreseze.

– Am vrut să vin cu tine dar n-a vrut să citesc dosarul, i-a spus taică-su, mi-e de ajuns că l-ai citit tu.

Taică-su lucrase ca stomatolog aproape treizeci de ani. În oraşul mic, toată lumea ajunsese să îl cunoască. După ce maică-sa a murit, băiatul s-a mutat într-un oraş mai mare. S-a căsătorit cu o fată de preot care era destul de înstărită. Într-o zi i-a spus soţiei c-ar vrea să facă un drum până la Bucureşti ca să citească dosarul pe care taică-su îl avea la Securitate. Se gândise că adevărul i-ar face bine tatălui său, i-ar aduce o linişte sau o rezolvare dar soţia lui nu i-a împărtăşit părerea. Şi tatăl ei avusese de suferit de pe urma regimului dar pe ea părinţii o învăţaseră că e mai sănătos să te fereşti de oameni şi să nu dezgropi trecutul care ţi-ar putea aduce şi mai multă suferinţă. Totuşi ea iubea oamenii. Aveau deja doi băieţei şi el şi-a dat seama foarte curând după naşterea gemenilor că toată dragostea ei se canalizează acolo.

Şoferul din sens opus îi avertizase corect, pe marginea şoselei se postase un echipaj de poliţie. După ce au trecut de filtru, el a continuat să meargă prudent. Au avansat greu. În vale se lăsase ceaţa. S-a băgat în spatele unei dube şi l-a lăsat pe şoferul din faţă să le deschidă drumul.

 

În ultimii ani dinainte de revoluţie tatăl lui strânsese destul de mulţi bani pentru că era un stomatolog bun şi avea o groază de pacienţi. Din banii puşi deoparte, şi-a cumpărat un scaun stomatologic performant pe care l-a adus din RFG. Un văr de la Koln i l-a  cumpărat şi i l-a transportat prin Ungaria, până la graniţă şi un activist căruia îi făcuse o lucrare cu pivot şi alte intervenţii minore de-a lungul timpului, l-a ajutat să-l treacă prin vamă. În urma acestui demers, stomatologul a putut să facă intervenţii şi mai laborioase.

Numărul consultaţiilor a crescut şi mai mult.

Toată lumea părea mulţumită dar cineva l-a turnat.

S-a făcut un control şi i-au confiscat scaunul pentru că fusese adus din străinătate. L-au cercetat şi l-au ţinut în arest câteva zile. Tot activistul a făcut presiuni ca doctorul să nu ia măcar o condamnare prea mare. Activistul avea o dantură foarte proastă şi stomatologul acela îi era necesar ca aerul. Ceilalţi stomatologi din oraş lucrau prost.

Când taică-su s-a întors acasă nu a vrut să le povestească nimic din ce păţise acolo. Soţia lui trăia pe atunci. Ea a fost toată viaţa o persoană veselă dar într-o zi a fost lovită de o maşină.

Pentru multă vreme, în casa lor a domnit o atmosferă apăsătoare. Băiatul cel mare a plecat de-acasa imediat după revoluţie. A emigrat în America. I-a spus odată fratelui mai mic că nu îi plăcuse niciodată acolo şi că taică-su fusese un om închis şi sever şi uneori îl bătea. Acest lucru nu i se întâmplase însă şi lui şi de aceea s-a arătat foarte mirat. Frate-su i-a mai spus că lucrurile ăstea se întâmplaseră demult şi sigur n-avea cum să-şi mai aducă aminte. Pe fraţi îi despărţea o diferenţă de 11 ani şi cei doi îşi vorbeau rar la telefon. Convorbirea era oricum foarte scumpă. Frate-su stătea cam prost cu banii acolo şi s-a gândit să nu-l bage prea tare la plată. Atunci, i-a propus să-l sune el înapoi dar frate-su i-a trântit în nas un refuz sec. Sigur se simţise lezat. Cică să o lase pe altă dată. Altă dată nu au mai atins subiectul.

 

Tatăl lor nu şi-a mai cumpărat niciodată un alt scaun stomatologic deşi a avut din nou posibilitatea şi banii să o facă.

O vreme, după revoluţie, lucrurile au mers bine.

Oamenii ştiau prin ce trecuse şi când veneau la cabinet ţineau morţiş să îi toarne orice fel de zvon sau de ipoteză. El le spunea că nu au voie să vorbească. Ei îi răspundeau că şi-au câştigat deja acest drept dar el îi avertiza că altfel lucrările lor vor ieşi prost.

Tatăl lui a lucrat mereu în linişte, meticulos şi precis. S-a încăpăţânat să lucreze pe scaunul lui vechi chiar şi atunci când clientela scăzuse simţitor. În oraş apăruseră tehnici noi şi o aparatură mai bună iar între timp au apărut tehnici şi mai noi şi aparatură şi mai bună.

În orele de după serviciu, bătrânul stomatolog stă pe marginea Crişului şi priveşte apele repezi. Ceilalţi dau la peşte dar el nu a încercat niciodată. L-au întrebat de ce nu vrea iar el le-a răspuns că se gândeşte la altceva.

Odată când stăteau împreună la râu, băiatul şi-a zis că întâmplarea cu scaunul încă îl roade. L-a întrebat din senin dacă ar vrea să ştie cine l-a turnat pentru că la Bucureşti s-a dat drumul la arhive. Taică-su i-a spus că nu se mai  gândea la treaba aia.

 

În următoarele luni, a continuat să-l bată la cap până când doctorul i-a răspuns că personal nu vrea să ştie dar ar vrea ca băiatul să afle cine a fost turnătorul ca să se ferească de el în viitor.

Băiatul i-a spus că nu poate deschide dosarul în locul lui. Stomatologul i-a spus că îl însoţeşte dacă de asta era nevoie, o să stea lângă el pe un scaun până când fiu-su o să parcurgă toate paginile care li se dau şi o să afle tot adevărul dar el n-o să citească nici un rând cu ochii lui.

Exact asta au şi făcut.

Tatăl a stat mai bine de o jumătate de zi într-o cămăruţă îngustă şi rece lângă fiul său care îi citea dosarul. Pe la crăpăturile ferestrei trăgea un curent tăios ca o lamă de brici. Mâinile băiatului se făcuseră vinete de frig. Tatăl său şi-a ţinut mâinile în poală, sub capetele fularului şi din când în când şi le freca, apoi bătea din picioare pe duşumea ca să şi-le mai încălzească dar de ridicat, nu s-a ridicat deloc. Niciunul nu s-a dus la baie şi nici măcar să bea apă câteva ore bune.

Numele îi erau străine băiatului şi înşiruirea evenimentelor era neclară.  Notele deveneau din ce în ce mai greu de înţeles pentru că ordinea cronologică nu era respectată şi pagini întregi lipseau. Le-au dat doar un extras din dosar, de fapt. Băiatul s-a întors către tatăl său şi l-a întrebat dacă se simte bine. Taică-su i-a răspuns atunci că simţea cum îl cuprinde răceala.

Fiul i-a spus că şi el simte răceala aia şi continuat să citească.

Când au ajuns la Alba Iulia, i-a propus să oprească. Se făcuse noapte şi şoferul din faţă îi părăsise la Sighişoara. În rest, nu au văzut altă maşină pe şosea.

Au oprit la un hotel ieftin. Luminile de pe stradă i-au adus aminte că se apropiau sărbătorile.

Au luat o cameră împreună şi apoi au coborât să mănânce. Din hol şi-a sunat soţia. A întrebat-o ce fac gemenii. Ea i-a răspuns că sunt bine. Apoi l-a întrebat ea cum se simte. I-a spus că a obosit şi simte cum răceala îi dă târcoale. L-a întrebat cum se simte taică-su şi i-a răspuns că el e şi mai răcit, tot drumul în maşină şi-a tras nasul şi a tuşit. I-a spus că o iubeşte. Ea i-a răspuns că şi ea îl iubeşte. Apoi a închis.

Câţiva bărbaţi au trecut prin faţa geamului cântând.

La masă au avut ruladă de porc cu legume. Şi-a amintit că maică-sa făcea des ruladă de carne.

Şi-a amintit că pe taică-su îl turnaseră mai mulţi cunoscuţi încă din facultate. Unii îi erau colegi, alţii îi erau şi prieteni.

L-a întrebat pe taică-su cum îi place rulada. El a mormăit că îi place.

Din unele note reieşea că aceşti prieteni fuseseră invitaţi în casa lor. De câteva ori găsise pomenit şi numele mamei lui – ea vorbea deschis, spunea exact ce gândea.

L-a întrebat cum îi plac legumele.

Taică-su i-a răspuns că sunt nefăcute.

Nişte lăutari au cântat câteva melodii vesele şi ceilalţi au aplaudat, apoi unii i-au chemat să le cânte chiar la masă şi le-au dat nişte bani. Lăutarii au trecut şi pe la ei dar s-au prins repede că nu pot ciuguli nimic şi s-au îndepărtat cu viorile pe umeri.

Se făceau referiri dese la maică-sa şi la un alt dosar, probabil al ei. S-a gândit că pe ea nu mai putea să o întrebe dacă ar vrea să-şi vadă dosarul. L-a întrebat în schimb pe taică-su dacă vrea un desert dar el a preferat să bea un pahar cu apă.

S-au ridicat de la masă şi el s-a temut pentru o clipă că numele pe care le citise la arhive i s-ar putea amesteca în cap. Un fior i-a coborât pe şira spinării şi inima i s-a strâns de frică.             

În cameră, tatăl a ales patul de la geam, s-a înfăşurat în plapumă şi a stins veioza. El, în schimb, s-a tot foit. Simţea răcoarea supărătoare a aşternutului şi a camerei. Geamul se împânzise de flori de gheaţă. O lumină palidă venea de pe stradă. A aşteptat până când respiraţia tatălui a devenit liniştită şi s-a strecurat din pat. Aşa făcea şi când era mic dar pe atunci nu fuma.

Pe coridor şi-a aprins o ţigară. Coridorul se întindea lung, nemişcat ca un gât de gâscă tăiat pe butuc. A constat că mocheta se tocise rău şi pereţii erau cam murdari. În capătul cel mai apropiat se vedea un fotoliu şi el jerpelit. Îl cam ustura gâtul aşa că a tras doar câteva fumuri. Apoi a stins ţigara şi a intrat în cameră.

 

Noaptea temperatura a coborât până la –17 grade.

În vis, fiul a aflat că tatăl său l-a turnat la Securitate. A fost o veste copleşitoare. Încerca să scape dar nu putea. Era urmărit. A fugit cu un dosar gros la subraţ şi s-a ascuns sub o poartă înaltă. Citea în picioare. De fiecare dată când ajungea la capătul unei pagini, descoperea o nouă filă în dosar. Trebuia să fugă dar nu putea să o facă pentru că dosarul neterminat îl ţinea pe loc. Şi-a dat seama că bătrânul ştia atât de multe despre el, despre soţia şi copiii lui, în schimb el nu ştia mai nimic despre tatăl său. Apoi se făcea că era pe un câmp nisipos şi încerca să răstoarne o broască ţestoasă pe spate. O împingea cu băţul şi o lovea în carapace încetişor fără să-i facă vreun rău când deodată a deschis ochii şi s-a trezit.

Taică-su stătea pe marginea patului şi se uita la el.

– Trezeşte-te să plecăm, i-a spus.

 

Pe ultima bucată de drum, s-a simţit cumplit de obosit şi şi-a dat seama că răceala l-a prins şi pe el. Taică-su i-a propus să rămână acasă peste noapte. El şi-a sunat soţia şi a întrebat-o dacă se supără că el mai întârzie o zi. Ea i-a spus să facă ceea ce trebuie să facă. A întrebat din nou de băieţi şi a aflat din nou că sunt bine. Soţia a închis telefonul fără să îi mai spună că îl iubeşte. Probabil că era foarte ocupată. Nici el nu i-a mai spus că o iubeşte.

Taică-su i-a spus că femeia din casă le-a pregătit o supă de os cu măduvă. Era convins că asta o să-i pună pe picioare. Ceaţa i-a însoţit până aproape de oraş dar vremea se făcuse mai blândă. Ninsoarea s-a transformat într-o ploaie măruntă. Au trecut pe lângă ospiciul de nebuni de la marginea oraşului. Bolnavii stăteau la garduri şi fumau în ploaia rece.

În curba următoare au derapat. Niciunul n-a păţit nimic dar s-au ales cu o sperietură zdravănă. Maşina s-a înfipt cu una din roţile din spate în mocirla care se dezgheţase puţin. A accelerat dar n-a reuşit să scoată maşina de acolo. Tatăl a trecut la volan şi el încercat s-o împingă din spate. La un moment dat s-a oprit şi a stat să privească roata care se învârtea în gol. Taică-su a încetat să mai accelereze şi a ieşit din maşină.

– De ce nu mai împingi?

Nu i-a răspuns, pur şi simplu, privea roata care rămăsese acolo.

După o vreme, pe drum a trecut o maşină. Taică-su l-a recunoscut pe doctorul psihiatru care se întorcea acasă din tura de după masă. S-a oprit să le dea o mână de ajutor.

Doctorul părea cam şui, spunea tot felul de lucruri ciudate şi izbucnea fără motiv în râs dar totuşi tatăl i l-a prezentat ca pe un prieten bun. Au întins o şufă între maşini şi cu ajutorul psihiatrului au ajuns din nou pe drum. I-a remorcat până oraş. Acum tot ce trebuia să facă era să învârtă încet de volan spre stânga sau spre dreapta fiind atent la semnalizarea din faţă. Aproape de casă a simţit o ameţeală fierbinte care i s-a suit în creştet. Apoi a strănutat de câteva ori şi i-a fost mai bine.

Când au ajuns acasă erau amândoi murdari şi obosiţi. Femeia plecase şi le lăsase oala pe aragaz. Supa se cam sleise. El n-a mai avut chef să mănânce, s-a întins pe pat şi gândurile i se învârteau în cap exact ca roata maşinii în noroi. A revăzut camera în care dormea şi învăţa în vremea copilăriei şi dintr-o dată i s-a părut îngrozitor de mică.

Taică-su a intrat brusc pe uşa.

– Ai aflat cine m-a turnat?

Nu se aştepta la întrebarea asta. S-a ridicat în capul oaselor şi l-a privit clipind des. Figura tatălui s-a compus încet-încet în faţa lui.

– Purta numele de cod – Ursu, i-a zis.

– Bine, bine dar ai aflat cum îl chema de fapt?

– Erau mai multe nume acolo. Petroviceanu, cred.

– Aha, i-a răspuns tatăl şi s-a îndepărtat spre uşă. Sigur nu vrei supă?

– Nu. Sau Petroveanu. Ceva de genul ăsta.

Taică-su s-a oprit din mers şi s-a întors cu faţa spre el.

– Petroveanu era un tip care lucra la sere şi era pacientul meu iar cu Petroviceanu am fost coleg de liceu.

Şi-a dat atunci seama că nu mai ştie şi exact de ceea ce îi era teamă, nu scăpase.

– Nu mai ştiu acum. Am citit zeci de pagini ieri şi au fost foarte mulţi care au dat note informative despre tine sau despre mama.

Taică-su s-a încruntat.

– Oricum ziceai că nu te interesează.

– Nu mă interesează. Te-am întrebat doar dacă ai aflat numele. Am vrut să verific dacă ştii de cine trebuie să te fereşti.

Au tăcut amândoi pentru o clipă descumpăniţi

– Am să feresc de amândoi, i-a răspuns fiul.

– Foarte bine i-a răspuns tatăl. Eu mă duc să-mi încălzesc o porţie. Femeia asta găteşte minunat.

I s-a părut că în momentul acela se înveselise un pic.

– Cum mai stai cu răceala, l-a întrebat băiatul.

– La fel, i-a răspuns tatăl şi a fluturat din mână a lehamite.

 

---

 

∗din volumul Marile bucurii și marile tristeți, editura Trei, 2013.